Istorie

 

Muzeele universităţilor au devenit pe parcursul secolelor XIX-XX instituţii indispensabile pentru păstrarea memoriei academice şi a istoriei elitelor intelectuale. Lumea românească nu a fost străină de această exigenţă restitutivă, însă eforturile instituţionale s-au derulat adesea sincopat, date fiind pagubele provocate de războaie şi traumele pe care le-au implicat schimbările politice. Actualul muzeu al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” a fost conceput în spiritul continuării eforturilor iniţiate în urmă cu peste un veac de savanţi precum Teohari Antonescu şi Orest Tafrali. Prima structură instiuţională destinată păstrării bunurilor culturale din spaţiul academic a luat naştere în 1916 şi era dedicată conservării antichităţilor intrate în patrimoniul Universităţii ca urmare a excavaţiilor arheologice din arealul culturii Cucuteni şi al cetăţilor greceşti de la Marea Neagră. În perioada dintre cele două războaie mondiale multe dintre iniţiativele destinate prezervării şi valorificării patrimoniului academic au aparţinut lui Ilie Minea, cercetător care s-a arătat interesat mai ales de piesele aparţinând epocii medievale moldoveneşti. După al doilea război mondial toate aceste materiale au intrat în custodia Muzeului de Istorie a Moldovei, instituţie subordonată Ministerului Culturii.  

Interesul pentru păstrarea tuturor mărturiilor privitoare la activitatea Universităţii pot fi consemnate odată cu începuturile instituţiei, atunci când în fruntea acesteia s-a aflat Titu Maiorescu, rector între anii 1863 şi 1867. Iniţiativele privind conservarea şi valorificarea ştiinţifică a bunurilor culturale, prin intermediul unor publicaţii specializate, s-au concretizat însă mai târziu, pe măsură ce aşezământul academic ieşean şi-a afirmat o identitate specifică. Preocupările pentru salvarea patrimoniului istoric al celei mai vechi instituţii de învăţământ superior din ţară s-au intensificat sub impactul transformărilor dramatice prin care a trecut societatea românească în secolul XX. Acestea au dus la distrugerea unor mărturii importante, în special a elementelor de infrastructură, precum divese clădiri sau piese de mobilier, materiale didactice şi cursuri universitare. O serie de alte surse au ajuns în diverse arhive particulare sau s-a procedat la fragmentarea exponatelor şi a documentelor prin repartizarea lor în custodia unor instituţii publice. Transferarea documentelor administrative antebelice către Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Judeţean Iaşi, unde au fost grupate în fondurile „Rectorat” şi cele corespunzătoare Facultăţilor a constituit o întreprindere pozitivă. Din păcate, nici în acest cadru nu a fost posibilă clasificarea, conservarea şi restaurarea într-o manieră corespunzătoare a tuturor mărturiilor documentare privind evoluţia învăţământului superior ieşean. Prelucrarea ştiinţifică a surselor reprezintă o componentă intrinsecă oricărei activităţi de cercetare a trecutului, astfel încât centralizarea şi sistematizarea datelor trebuie să constituie o prioritate pentru Universitatea noastră. Din acest punct de vedere se impune reorganizarea instituţiei specializate în gestionarea patrimoniului academic şi profesionalizarea activităţilor desfăşurate la nivelul său. În această operă trebuie să se ţină cont de faptul că muzeele universitare reprezintă o expresie a prestigiului instituţional şi totodată un catalizator al comunităţii academice. Asemenea spaţii formative deţin rolul de factor coagulant al fiecărei promoţii, constituind pentru absolvenţi principalul reper intelectual identitar.